Zi la radio

De dimineata, cand am reusit sa ma ridic din pat (desi nu dormisem, chinuita de ganduri stupide si de ecouri surde) am simtit ca......nu are rost nimic. Mai bine zis...ca nu imi gasesc rostul...sau locul... Incercam sa respir adanc, sa alung incertitudinea, sa nu ma mai gandesc. Mi-e teama de mine, in primul rand, si apoi de ceilalti. Stiu, gresesc,... o lacrima se grabeste spre coltul ochiului, o alung, dar cele care ii urmeaza nu le mai pot stavili... Imi doresc atat demult sa-mi pot lua gandurile si sa le uit intr-o firida a timpului! Trag aer in piept. Gata, trebuie sa iesi din starea asta- imi spun, dar vocea e atat de slaba si pierduta, nu ma poate mobiliza. Pret de cateva minute inchid ochii. E si mai rau. Nesiguranta isi infige coltii si mai adanc in mine... Plec spre servici, gandindu-ma ca trebuie sa ma adun, am de dat si astazi o reprezentatie... Si trebuie sa rad, sa zambesc, sa ii fac pe cei care ma asculta sa zambeasca la randul lor, chiar daca afara vremea imi tine isonul...Nu! Azi zambesc pentru ei, cu ochii in lacrimi, dar macar nu ma pot vedea... sunt o voce, nu o fata... Iar eu plang si rad, doar plang si rad azi...