Necuvintele

sunt mereu cu mine. Necuvintele le văd, le simt, le respir. Unele dor, altele mângâie. Și sunt mereu cu mine. Încerc să le alung, să le reneg, să le urăsc, dar nu pot. Pentru că suntem în simbioză și ne iubim în taină. E o iubire disfuncțională, maladivă, obsedantă și obsesivă. Necuvintele oscilează, unele sunt frumoase, altele taie în mine răni adânci, care lasă urme urâte pe chipul meu. Celelalte, cele frumoase, îmi sărută rănile și-mi alungă chinul. Și chiar dacă întrebarea logică e „de ce nu vă despărțiți?”, răspunsul, la fel de logic, e că suntem pereche, oricât de mult suferim în distanțe și timpi pierduți sau neavuți!

Asta e a necuvintelor:

Mă cheamă

Mă cheamă cu toată ființa. Îmi dă toate semnalele, îmi urlă prin vene: „Hai, vino, te-aștept de atâta timp!”
Iar mie mi-e frică, sau nu pot. L-am părăsit, m-a urât și m-a iubit, m-a respins și m-a legat. Si vreau să fiu a lui. Știu că mă iubește, deși mulți îl cred un ciudat, e urât de mulți, dar poate - de fapt sigur - e iubit de mulți. Cu toată răceala lui, aroganța, indiferența și posesivitatea sufocantă, de dragostea lui sunt sigură.

Voi veni, Bucureștiule; știu că reîntâlnirea noastră va fi, de această dată, definitivă!

Dubstep & poetry

Poezia îi aparține Ancăi-Elena Cojocaru, din volumul „Noi de lapte” și îmi pare că merge foarte bine cu emoția piesei:  

          O carte

Te-am confundat cu o carte

Când ai spus ce simți...

Când cuvinte înșirate pe masa de argint

Mi-au arătat apusul unui amor trecut...

Te-ai deschis spre soare când ai întors privirea

Și am simțit cum timpul te schimbă

Prin citirea...unor clipe de zâmbet

Ce prevăd nemurirea unui amor crescând.

Confuzie de clipe

Ce-ți spun subliminal

Totu-i complementar!

Nu-ți face un altar

Al propriilor gânduri...

Când noi trăim prin alții și alții prin noi

Realizezi apoi

Că viața e doar una

Ce termină citind...ce scrie într-o carte

A unui muribund.

Dubstep Violin - Lindsey Stirling Crystallize

Asculta mai multe audio instrumentala

Fără titlu

Mi-e trist când nu-ți știu mersul. Că ți-e bine, că ai tristețuri, furii sau zâmbete- atât îmi doresc să știu. Nu trebuie să-mi grăiești sau să-mi apari, doar să știu cum ești.

A Fortnight

Îmi plac mâinile, estetica lor, chiar dacă sunt niște trădătoare de emoții. Le prefer pe cele catifelate, pentru că senzația tactilă, de ambele părți, e specială. Iar ale tale sunt perfecte. Au trecut două săptămâni în care mi-am amintit de ele în permanență, în care îți asociam, involuntar, chipul și vorbele cu ele. Și felul în care te-am întâlnit, și vorbele pe care le-am sorbit, și ochii care s-au cunoscut, oarecum mirați, dar flămânzi de confirmări exterioare ale imaginației proprii. Sunetele ne-au însoțit- separat, dar împreună-, apoi au luat o pauză, cât să ne grăim, să râdem, să zâmbim, să povestim. Iar timpul, ca un netrebnic, ne-a curmat momentul. Și-am revenit la gri. Poți să-mi mai dai niște culori, te rog?

Știu

...și alții știu cât și cum pot aștepta. Contrar firii neliniștite cu care m-am pricopsit, am răbdare când vreau ceva. Totuși știu că timpul fuge și nu mi-aș permite să-l pierd- și cu toate astea, există situații în care prefer să aștept. Pesimismul mi se pozitivează,-rar, ce-i drept- pentru că încă mai cred că se pot întâmpla lucruri imposibil de frumoase, pentru că încă sper, chiar dacă realitatea celor pe care le aștept încearcă să-mi demonstreze contrariul. Și te aștept, lucrule frumos, oricât va fi nevoie! 

Sâmbătă

Mi-e ciudat. Nici bine, nici rău, n-am parte nici de tristețuri, nici de bucurii. E o sâmbătă gri, liniștită de alfel, dar care mă enervează. Aștept o schimbare, nu astăzi, știu că va veni, mi-e teamă de ea, dar o vreau. Între timp, îmi voi încărca bateriile cu muzică, singura care mă ajută acum :)