sunt mereu cu mine. Necuvintele le văd, le simt, le respir. Unele dor, altele mângâie. Și sunt mereu cu mine. Încerc să le alung, să le reneg, să le urăsc, dar nu pot. Pentru că suntem în simbioză și ne iubim în taină. E o iubire disfuncțională, maladivă, obsedantă și obsesivă. Necuvintele oscilează, unele sunt frumoase, altele taie în mine răni adânci, care lasă urme urâte pe chipul meu. Celelalte, cele frumoase, îmi sărută rănile și-mi alungă chinul. Și chiar dacă întrebarea logică e „de ce nu vă despărțiți?”, răspunsul, la fel de logic, e că suntem pereche, oricât de mult suferim în distanțe și timpi pierduți sau neavuți!
Asta e a necuvintelor:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa un comentariu